Punct si de la capat..

Am de gand sa scriu acest text pana la capat, nestiind ce anume o sa scriu si care anume ii va fi capatul. Sigur ca finalul mi-l doresc inca de pe acum frumos, putin trist, putin fericit, putin misterios, purtator de energii si de inspiratie pentru toti cei ai caror ochi o sa-i intalneasca. De-abia am inceput sa scriu si ma simt deja dispus sa fac mari sacrificii pentru a ajunge la un asemenea final, desi, marturisesc, nu stiu ce sacrificii exact as avea de facut, asa cum, v-am mai spus, nu mi-e clar nici la ce fel de incheiere vor duce toate astea.


Eu cred ca atunci cand scrii, ca si atunci cand traiesti, porti o idee care te fascineaza, dar care nu ti-e clara. O idee pe care ti-o poti lamuri numai scriind-o, numai traind-o. De fapt, daca e sa fim sinceri, cand scriem si cand traim ideea e cea care ne poarta pe noi. Ne foloseste, ne stoarce de energie pentru a iesi la lumina si, uneori, nici nu-i ajunge un singur om ca sa se lamureasca.

Scriind, ideea iti trece prin tot corpul, electrica, adunandu-ti-se dinspre extremitati in piept, unde explodeaza scurt, ca un pocnet de balon. Improasca impulsuri, le urca prin clavicule in umeri, de unde le pravale direct prin carne, catre degete. Descarcarile te ciupesc de sange, si se strecoara pe sub unghii si le vezi deodata pe ecran, sub forme de insecte aliniate orizontal, cu semne de punctuatie si pauze intre ele, sau pe hartie, albastre, imbulzite precum calatorii intr-un troleibuz neincapator, schimonosite de durere si de nerabdare. De-acolo, din ecrane si de pe hartii, pentru ca nu pot trai fara explozii, gandurile astea electrificate cauta ochi prin care sa se-arunce in alte suflete.

Fiindca nu scrii de unul singur nu poti niciodata, de fapt, scrie asa cum ai vrea. Mai intai pentru ca simpla existenta a altcuiva te schimba, te influenteaza. Sau, daca nu te schimba, macar te face sa te indoiesti de ce anume ai vrea sa scrii. (Nu uitati, a scrie si a trai, lucrurile astea se intampla cam la fel.) Apoi, nu poti scrie asa cum ai vrea fiindca te preocupi intotdeauna ca textul tau, purtator de sarcini electrice, sa insemne ceva si pentru altcineva. Vrei sa-i lasi pe altii sa termine povestea. S-o intuiasca pe a ta sau sa-si faca una noua, a lor.

Pe masura ce scriu (nu uitati, asta nu e un text in sine) (si nu uitati, uneori prin „scriu” vreau sa spun „traiesc”) (nu neaparat acum, decideti voi cand, bine?) textul asta se aseaza singur, asa mi se pare. Are propria lui minte si propriile lui aspiratii. Se gandeste si la mine, n-ar accepta ca la final sa nu-l consider totusi reprezentativ pentru persoana mea, dar si la voi, preocupandu-se de intelesurile pe care i le-ati putea da fiecare. De aceea pur si simplu nu-mi da voie sa scriu unele litere si nici sa sterg nimic din ce-am scris deja.

Uite ca s-a facut tarziu. Am ajuns in josul ecranului – e nevoie deja de scroll – si eu inca nu stiu daca am terminat. Sunt autorul a peste cinci paragrafe (sase, ca sa fiu mai exact), care au venit peste mine ca un tavalug. Cuvintele m-au scris, viata m-a trait si azi. Am scris: mi-am scos din minte cuvintele, mi-am scos din suflet dorurile, iar din trup mi-am scos ochii, mainile si picioarele. Parca sunt in asteptarea unei concluzii. Si voi la fel?